E ultimul, promit!

Te rog să citești textul ăsta până la capăt. Sunt cuvinte pe care din motive enuntate mai jos e posibil să nu le poți auzi de la mine, ce-l puțin nu acum. Căci încă exersez asta. Doar așa o să înțelegi.
Din totdeauna nu le-am avut cu exprimarea sentimentelor.
Din totdeauna nu am fost obișnuită să fiu înconjurată de mulți oameni, mereu m-am limitat la unul singur, unul în care de obicei credeam că pot să am încredere.
Niciodată nu m-am priceput la cuvinte, e altceva când e vorba despre un anumit subiect și altceva când e vorba despre mine și ceea ce simt sau cred.
De asta mă exprim mai ușor în scris.
Din teamă am ajuns să pierd oameni, pentru că nu am știut când să dau mai mult sau mai puțin, și care persoana merită.
Așa am pierdut oameni și așa e posibil să pierd și de acum.
Ai dreptate, nu știu să țin oameni lângă mine.
Iar în loc să-mi văd propriile defecte și greșeli am căutat probleme la tine, chiar dacă nu erau.
Am dus totul la extrem deși era vina mea.
Tot ce mai pot să spun acum este că îmi pare rău.
Îmi pare rău, că ne-am certat din vina mea.
Îmi pare rău, că am inceput un conflict fără rost și fără vreun sfârșit, căci ceva ce nu are sens automat nu are nici sfârșit.
Asta sunt eu, nu pot să spun ce simt în fața oamenilor, nu pot nici dacă vreau.
Astfel poate nu-ți mai scriam așa.
Dar pur și simplu nu mai vreau să fim așa și nici pe tine nu vreau să te văd așa.
Și ai dreptate, nu ar trebui să-ți spun sau să te trag la răspundere pentru ceea ce faci său cu cine alegi să-ți petreci timpul.
Doar că m-am atașat de tine într-un fel, fiindcă în sfârșit am găsit o persoana care poate să mă înțeleagă, să mă asculte și să mă sfătuiască fără să mă judece.
Care a trecut prin experiențe asemănătoare cu mine și știu cum se simt.
Poate a fost orgoliul și încântarea că în sfârșit am găsit o persoana asemănătoare mie, încât nu îmi doream să te împart cu altcineva.
Și nu aveam dreptul ăsta, mai ales în fața persoanelor pe care le cunoști de mai mult timp.
Tot ce pot să mai spun acum e că îmi pare rău și să-mi asum greșeala pe care am făcut-o.
Decizia e a ta, dacă dorești să mă ierți sau nu
Nu te pot forță sau influenta in vreun fel și nici nu o voi face.
Momentan asta e tot ce pot să fac.
Și dacă chiar nu mai dorești să nu mai ai nici o legătură cu mine, înțeleg și respect asta.
Dacă prețul greșeli mele este să pierd una din cele mai apropiată persoană sau prietena pe care am avut-o vreodată, voi respecta și asta.
Și încă o dată…

Îmi pare rău!

Reclame

Zâmbetul ei.

Zâmbetul ei?
Zâmbetul ei, ascundea tot ce îți puteai imagina mai rău, și în care ai fi crezut cu vehemență că ea nu le-a întâlnit.
Te-ai uita la zâmbetul ei, și ai zice că nu știe ce e trădarea, dezamăgirea, nefericirea, singurătatea sau nesiguranța.
Ai jura cu mâna pe biblie că ea are o viață perfectă.
Te-ai uita la zambetul ei constant și nu ai putea citi că a suferit din iubire.
Nu ai putea vedea toată durerea care se ascunde în interiorul ei.
Căci știe, știe să se prefacă că e bine.
Și e conștientă că asta o distruge și că o macină dar nu poate vorbi.
Nu poate vorbi, fiindcă o doare, și nu dorește să pară slabă în fața celor din jurul ei.
Așa că alege să se prefacă puternică.
Îi este teamă să vorbească fiindcă nu mai are încredere în oameni.
A fost de atâtea ori folosită și pedepsită cu propriile sale sentimente încât îi e teamă.
Așa că a ales să se prefacă că ea nu simte.
Dureros, căci persoana pe care o iubește se joacă cu ea.
Când o dorește, când e doar curios, când o abandonează.
Așa fac toți.
Iar toată durerea asta iese în fața oamenilor cu un zâmbet.
Ea nu mai e ea, omul a murit de mult.
Acum e doar un spirit construit din durere.
Fiecare piesă pusă de o persoana pe care ea o iubea cândva.
E doar esența dureri și a raului oamenilor cu care ea și-a petrecut ce-a mai mare parte a vieții și cu care și-a consumat iubirea și spiritul.
Umbra asta apare în fața ta că o zână a cărui suflet nu a întâlnit durerea.
Și totul iese la suprafață cu un zâmbet atât de real încât rare sunt persoanele care văd în spatele lui.