Pășesc pe coridorul luminat cu mii de leduri ce duc totul într-un peisaj absurd dar totuși cu o tenta de fascinant.
Totul era în nuanțe de gri, albastru și alb in rest nu puteai zări nici macar o pata de culoare diferită.
Toți ierau împietriți…
Nu de spaimă ci mai mult de uimire.
Eram pe atunci o fata de înălțime medie,extrem de slabă, cu niste ochi căprui ce duceau încet spre negru.
Aveam o privire intensă, adâncă ce spunea despre mine mai mult decât aș fi putut să zic eu.
Nu sunt o persoană sociabilă și nici nu pot sa devin una, nu mi-a păsat de aparențe și nici nu o să-mi pese vreodată.
Oamenii sunt slabi din toate punctele de vedere.
De mica, chiar daca am avut familie…a trebuit mereu să lupt pentru tot ce mi-am dorit, pentru tot ce aveam nevoie inclusiv cu indiferența lor totală față de mine .
Bani contau mai mult.
Infine, și cum se holbau toți la mine in timp ce încercam să țin pasul cu omul căreia i-am fost înmânată, și a cărui nume nici acum nu-l știu, priveam în jur plictisită și nerăbdătoare să-mi încep noua viață.
Ajungând în capătul coridorului observ două uși enorme de lemn negru, singurele de această culoare din tot institutul.
Bărbatul în costum alb se uită la mine indiferent și îmi face semn să intru.
Mă trecuse un sentiment puternic și prostesc de teamă, dar cu o mica ezitare pun mana pe mânerul ușii, o deschid și o împing încet.
Și mi se dezvăluie o cameră imensă, extrem de luminoasă.
Ce-a ce mă atras cel mai mult a fost biblioteca imensă ce ocupa aproape jumătate din întreaga cameră și terasă îndreptată spre malul magnificului estuar.
Pășesc încet și nu mă satur de priveliștea oferită de peretele de sticlă a camerei… și mă întreb în gândul meu de ce acest om mă adus aici?
In totdeauna mi-am dorit să ajung la acest institut chiar daca nu am știut cu ce se ocupă.
Eram fascinată de arhitectura clădirilor acestuia.
Iar după 3 zile apare în fața ușii mele acest om sunând daca nu doresc sa am o discuție cu cel ce se ocupă de alegerea studenților.
Am acceptat numaidecât, dar acum am surpriza sa mă aflu în camera aceasta în loc să mă aflu într-un birou.
Mă întorc spre bărbatul ce mă adus aici și întreb…
– De ce m-ați adus aici?
Dar acel om nu face absolut nimic, doar sta în tocul ușii și mă privește sec într-o poziție de drept.
Îmi pierd răbdarea și dau sa plec, dar nici nu apuc bine sa ies că mă trezesc împinsă înapoi în cameră cu aceași privire rece și insistentă.
Mă uit furioasă la el și-l întreb din nou..
– De ce mai adus aici ?!
Când dintr-o dată o voce sparge liniștea dintre noi…
Blogul_unei_Lilith 